Traducere Cristina Magdalena Ionita

Era un timp delicios de rece in aceasta dimineata la Bucuresti. Cerul era de un albastru primaveratic, dar gerul aproape ca-mi paraliza maxilarul. Prima persoana pe care am vazut-o si pe care am auzit-o iesind din casa, era o vanzatoare de ziare in coltul din bulevardul Iancu de Hunedoara cu strada Roma. Ea isi asezase ziarele pe o masuta de camping. Am observat unul dintre ele care trebuia sa aibe aceiasi pagina trei ca anumite ziare populare britanice. Mi-am continuat drumul pe bulevardul Iancu de Hunedoara in directia Piata Victoriei cu un mers care nu putea fi decat rapid, odata ce eu ma intreptam catre servici. Evitam atat gheata cat si cainii. Amintirea ultimei muscaturi care ma purtase la medic si la farmacist in urma cu cateva zile, era inca vie. O strada din Bucuresti fara caini vagabonzi, probabil nu este o strada din Bucuresti, iar in vreme rece, numerosi sunt aceia care-si gasesc refugiul pe o gura de aerisire pentru ca sub aceste guri de aerisire se afla tevile de incalzire ale orasului, lasate uneori deschise ca in aceasta dimineata sa degaje aburul. Am aruncat apoi o privire la termometrul unei cladiri de birouri. Acesta indica -5 grade. In apropiere, un sofer de taxi si un automobilist au o conversatie animata iar vehiculele respective raman imobilizate pe bulevard. Romanii care de obicei imi pareau rezervati si calmi, isi pot iesi din fire, gandi eu.

M-am apropiat de Piata Victoriei, un loc imens cu cladiri inalte acoperite cu semne publicitare, unde niciun pietor, doar daca este inconstient, n-ar indrazni sa de aventureze in spatele trecerilor de pietoni. Din fericire, dimineata pentru a ajunge la munca, ma multumesc strabatand-o trecand prin fata sediului guvernului netrebuind sa acord atentie decat limuzinelor care intrau si ieseau inainte sa ma arunc intr-o gura de metrou. Imediat ce am coborat primele trepte, vederea mi s-a intetosat pentru ca lentilele ochelarilor imi erau aburite datorita acelorasi vapori calzi apreciati de caini. Desi handicapat de aceasta formare a cetii, am alergat catre metrou chiar daca la aceasta ora a zilei, nu trebuie niciodata sa-l astepti cu adevarat. Am intrat in tren si am ramas in picioare pentru ca era ca de obicei prea aglomerat ca sa ma pot aseza. Dupa trei statii, metroul ajunge in statia Pipera, la capatul de linie.

Erau cateva persoane inaintea mea in momentul iesirii din tren. Azi nu voi fi din nou printre primii care vor alerga catre scari, precum campionii unui maraton care sunt primii la linia de start lasand miile de anonimi sa-si astepte randul in multime.

Odata iesit din statie, eram din nou atent la caini si la gheata, mai ales ca trebuia sa tranversez o linie de tramvai. Apoi, am parcurs cele cateva sute de metrii care inca ma separau de locul meu de munca. Am evitat cateva persoane care ca in fiecare zi distribuiau fluturasi publicitari pentru pizza sau alte mancaruri care se pot comanda acasa. Buzunarele mele erau déjà burdusite cu astfel de materiale dinainte. Vazand cat era de frig, mainile mele erau bine bagate in aceste buzunare, dar erau mai putin inclinate decat de obicei, gata sa iasa.

Am intrat apoi in ultimul tronson al bulevardului Dimitrie Pompei care adesea ma trimitea cu gandul la strada Colonel Bourg din Bruxelles pentru ca pe bulevardul Dimitrie Pompei ca si pe strada Colonel Bourg se afla doi operatori de telefonie mobila. La Bucuresti ca si la Bruxelles sunt instalate in cladiri foarte moderne, cu aspect solid si forma paralelipipedica, recunoscute datorita insemnelor lor, dar si datorita prezentei tinerilor in fata intrarii, care in ciuda frigului, stau cu un GSM intr-o mana si o tigare in cealalta oferindu-si o pauza intre un telefon de dat, o factura de trimis sau un dosar de finalizat, gravitand in fata cladiri precum albinele in fata unui stup.

M-am gandit pentru o clipa la actualitatea ca in spatele Orange Romania sau Mobistar in Belgia se ascunde actionarul majoritar, France Telecom. O societate care in Franta a cunoscut intre anii 2008 si 2010 printre salariatii sai, ceea ce presa a numit « un val de sinucideri ». Daca conducerea afirma ca rata de suicid nu este mai mare ca in anii anteriori, sindícatele, dar si un raport al inspectiei muncii pun direct in cauza restructurarea grupului implicand disponibilizari si mutari fortate. Sperand ca drame asemanatoare nu vor afecta niciodata strada unde lucrez, m-am simtit incapabil sa nu ma gandesc la posibilitatea sau la imposibilitatea de gestionare a omului in ziua de astazi, gandindu-ma mai ales, sa ajung la timp la locul meu de munca.

In cele din urma, scot o mana din buzunar pentru a scoate o cartela pusa intr-un buzunar interior al vestei mele, pentru ca la capatul bulevardului, intr-unul dintre aceste cladiri se afla si multinationala pentru care lucrez. Intru in cladire, apropii cartela de unul dintre turnichetele de pe hol de la intrare si accept astfel sa-mi schimb libertatea in schimbul catorva lei, inghetat si revigorat in acelasi timp.